Aşezăminte culturale şi tradiţii

Instituţii de învăţământ şi sănătate

Prima şcoală din comună a luat fiinţă în anul 1865, într-o clădire din curtea bisericii din Răuceştii de Jos. Atât biserica cât şi clădirea folosită ca şcoală sunt ctitorii ale lui Mihail Kogălniceanu din timpul cât a fost prim-ministru sub domnia lui Al. I. Cuza.

Primul învăţător a fost D. Moţoc, cunoscut prin cererea făcută către arendaş spre a dota şcolile cu mobilier. În anul 1868 ia fiinţă şcoala din satul Oglinzi amenajată  într-o clădire a fostului conac mănăstiresc, lângă biserică. Primul învăţător venit în sat se numea Gheorghe Bejan, şi avea ca studii seminarul.

În satele Săveşti şi Ungheni şcolile i-au fiinţă abia la începutul secolului XX.

Localuri proprii de şcoală au apărut după anul 1930. În anul 1948 existau în comună 85 % ştiutori de carte, iar din aceştia, un procent destul de mare îl cuprindeau semianalfabeţii. Reforma învăţământului din 1948 a desăvârşit caracterul laic, realist - ştiinţific al învăţământului nostru, astfel că pe lângă generalizarea învăţământului preşcolar, în anul 1976, întregul sistem de şcolarizare funcţiona în cele şase şcoli şi tot atâtea grădiniţe. În fiecare sat există şcoli noi, spaţioase, dotate cu laboratoare, biblioteci, etc. unde învaţă aproximativ 16,5 % din populaţia comunei, adică 1374 de elevi, din care 267 preşcolari, 1046 elevi în clasele I-VIII şi 61 de elevi înscrişi la Şcoala de arte şi meserii din cadrul Şcolii Oglinzi.

Gradul de şcolarizare în şcolile generale Răuceşti nr. 1, Răuceşti nr. 2, Săveşti şi Ungheni este de 100 %. La şcolile generale Oglinzi nr. 1 şi Oglinzi nr. 2 se înregistrează un grad de şcolarizare de 99 %, datorită faptului că în cătunele Cărpiniş şi Rugina sunt mai multe familii nevoiaşe, care nu au o situaţie materială care să le permită să-şi trimită copii la şcoală.

Din cele şase şcoli, două sunt cu clasele I-IV (Oglinzi nr. 2 şi Ungheni), trei şcoli cu clasele I-VIII (Răuceşti nr. 1, Răuceşti nr. 2, Săveşti) şi şcoala din satul Oglinzi care pe lângă clasele I-VIII, funcţionează şi Şcoala de arte şi meserii, cu două profile: dulgherie şi croitorie. Dotarea  şcolilor din comună cuprinde 45 săli de clasă, 16 laboratoare, 4 biblioteci şcolare. În toate şcolile  există săli de informatică dotate cu calculatoare. Distanţa maximă faţă de şcoală a caselor mărginaşe este de 3,5 – 4 km.

  • Procesul instructiv – educativ beneficiază de aportul a 78 de cadre didactice din care: 38 profesori, 29 învăţători şi 11 educatoare. Dintre aceştia 45 sunt titulari şi 33 suplinitori; 36 sunt navetişti şi 42 sunt localnici.
  • Asistenţa medicală este asigurată în comună de cele două dispensare medicale situate în satele Răuceşti şi Oglinzi, în care funcţionează trei cabinete de medicină generală (trei medici şi şase cadre medii) şi două de stomatologie. În imediata apropiere a dispensarului medical din Răuceşti s-a înfiinţat o farmacie privată care este de strictă necesitate pentru locuitorii comunei.                                                                                                                                                                                                                                                                                         
  • O altă categorie a intelectualităţii comunei o reprezintă medicii veterinari – 2, care au ca obiect  de activitate asistenţa sanitar – veterinară şi activităţi de profilaxia, depistarea şi combaterea bolilor la animale. De asemenea  în comuna Răuceşti îşi desfăşoară activitatea un număr de patru ingineri agronomi şi un inginer silvic.   

Datini şi obiceiuri

Portul popular

Comuna Răuceşti, aşezare moldovenească destul de veche, şi-a păstrat obiceiurile şi datinile strămoşeşti. La început  portul era la fel cu cel al dacilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Bărbaţii purtau cămeşă de câlţi, in cânepă, lungi până la genunchi şi largi cu pliuri, iţari, vara, tot din in sau cânepă şi bernevici din lână de oaie iarna. Se încălţau cu opinci confecţionate cu creastă, obiele albe de lână. Iarna mai purtau cojoc sau şpenţer (cojocel) din piei de oaie, sumane de lână lucrate frumos cu motive gulere din postav verde. În cap îşi puneau căciuli negre din pielicică de miel cu fundul plat (moldoveneşti), iar cei mai înstăriţi purtau căciulă brumărie. Aceasta în timpul iernii, iar vara purtau pălării cu borurile tari, zise „de Transilvania”.

Femeile purtau cămaşă lungă până la glezne, cu poale din pânză de cânepă, in şi mai târziu bumbac, cusute cu flori. Femeile căsătorite aveau cămăşile cu o despicătură în dreptul pieptului pentru a putea alăpta copiii, iar fetele nu aveau aceasta, deci erau uşor de recunoscut care erau căsătorite şi care nu. Pe deasupra poalelor purtau catrinţă de lână de oaie, frumos lucrate şi colorate sau fuste de lână largi şi pliate ornamentate cu diferite modele.

Se încălţau tot cu opinci şi cu ciorapi albi  de lână lucraţi în casa. Pe cap îşi puneau basmale când era cald, iar când era frig casânci sau şaluri. Fetele şi copilele umblau cu capul descoperit vara.

Toată îmbrăcămintea  locuitorilor comunei era confecţionată în casă, fiind durabilă şi ieftină. Tineretul până la căsătorie nu avea voie să meargă la târg decât cu părinţii lor, iar pe fete să nu le apuce asfinţitul soarelui la horă sau prin sat fără rost.

Hore şi jocuri ţărăneşti se făceau în toate duminicile şi sărbătorile mari. Pe lângă flăcăi şi fete acolo mergeau şi cei căsătoriţi, şi bătrâni care priveau cum joacă tinerii hora de mână, munteneasca, cărăşelul, jocul de doi, căzăceasca, prundişorul, etc. La horă cântau scripcari din Vânători-Neamţ (unul din vioară şi altul din cobză). Alteori mai cântau şi localnicii, dar din fluier.

În ce priveşte căsătoriile, bărbaţii se căsătoreau la 21 de ani şi fetele după majorat (trebuia să ştie a face mălai, a creşte copii şi a-şi îngriji casa şi bărbatul).

Nunţile se făceau cu mare alai, respectându-se anumite tradiţii din bătrâni. La orice căsătorie se alegea un staroste fie rudă de-a tinerilor, fie alt gospodar din sat. Acesta aranja cu ambele părţi din punct de vedere material ce vor da ca zestre noilor căsătoriţi. După ce se stabilea aceasta  se mergea la logodnă, care se ţinea la casa miresei. Mirele cu părinţii şi rudele veneau la mireasă. Starostele lua discuţie despre avere, despre bunurile ce se cuvin tinerilor. Mirii stăteau singuri într-o cameră alăturată pentru a se cunoaşte mai bine, deoarece de cele mai multe ori atunci se întâlneau şi se vedeau. După toate acestea se fixau naşii şi data nunţii.

Timp de două – trei săptămâni, seara, fetele mergeau la  casa miresei la clacă, coseau prosoape pentru vornicei, cămaşa mirelui şi a soacrei. Aceste fete erau viitoarele druşte (domnişoare de onoare) ce însoţeau mireasa în ziua nunţii. Logodna se face şi în zilele noastre, dar obiceiul de a se merge la mireasă la cusut a dispărut.

După 1863 tinerii trebuiau să  se prezinte la  primărie să declare căsătoria, iar după zece zile se prezentau la celebrarea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, primarul îmbrăcat de sărbătoare şi cu eşarfă sau panglică tricoloră pusă în diagonală. Pentru acest eveniment  tinerii pregăteau pentru primar şi alţi funcţionari ai primăriei vin, prăjituri, fripturi, etc. Sărbătoarea nunţii se făcea la casa mirelui. Nunta începea de sâmbătă seara la mire, unde se aduna tineretul şi după câteva jocuri şi alte distracţii se bărbierea mirele.

Duminică dimineaţa sătenii nuntaşi mergeau la casa nunului cel mare, cu vornicei, lăutari şi tineret. După ce cinsteau se îndreptau spre casa mirelui cu căruţe frumos împodobite, călare sau cu sănii iarna. După ce acesta îşi lua iertăciune  de la părinţi, pleca cu tot alaiul spre casa miresei. Ajunşi aici,  se spunea de către un vornicel, cel mai bun de gură, „Conăcăria”, un fel de prezentare a mirelui. Li se dădea un colac mare tăiat în trei, vorniceii ţineau de colac şi mirele trecea printre dânşii luându-şi partea sa de colac. Mirele intra in casa cu nunul – tineretul juca după cântecul lăutarilor, iar druştele şi nuna pregăteau înhobotatul miresei. Lăutarii cântau cântece de jale:

„Ia-ţi mireasă ziua bună,
De la tată de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori.”
Iar pentru plecarea din casa părinţilor cântau aşa:
„Creşteţi flori şi-mbobociţi
Mie nu-mi mai trebuiţi.
Creşteţi  flori ca un dudău
După voi îmi pare rău.”

Mireasa înhobotată este luată de tatăl său şi o dă mirelui zicând: „De la mine fiică, de la Dumnezeu soţie!” Se porneşte dansul în jurul mesei de trei ori, apoi  se iese cu dansul afară. Mireasa este oprită la uşă, iar mirele trebuie să plătească, să dea ”bacşiş”.

În curtea casei după ce mireasa îşi ia iertăciune de la părinţi, întreg alaiul mergea la biserică, mirele călare, iar mireasa în căruţă cu naşii. Când se urca în căruţă, mireasa făcea cruce în patru părţi, iar nuna îi punea o pâine pe cap şi arunca din ea în toate părţile (în special  femeilor). Ajunşi la biserică se oficia cununia religioasă, după care se mergea la casa mirelui unde avea loc petrecerea cu masă mare. Sunt întâmpinaţi de soacra mare cu apă şi busuioc. Atunci se strigă fel de fel de strigături pentru soacră:

„Ieşi afară soacră mare,
Ţi-am adus pieptănătoare,
Pieptănătoare de brad
Să te pieptene pe cap”.

La masa mare invitaţii erau serviţi cu diferite mâncăruri, cinstesc ţuică şi vin, dau bacşiş la tineri. Mireasa închină nuntaşilor câte un prosop ca amintire. La sfârşitul nunţii mireasa se deshobota – i se scotea voalul şi i se punea o năframă pe cap – trecând astfel în rândul femeilor căsătorite.

La naşterea primului copil, naşii de cununie trebuia să boteze copilul. După botez se făcea scălduşca  de către cumătra mare şi alte neamuri. Iar mai pe urmă cumătria, iarăşi cu lume şi dar pentru copilaş.

La moarte se obişnuia scăldatul mortului care mai apoi era ţinut pe laiţă trei zile şi bocit de rude. La cimitir era petrecut de preot, rude şi alţi săteni. I se face praznic la trei, la nouă şi la patruzeci de zile, jumătate de an, la un an, şi apoi se dezgroapă la şapte ani. Cei care pot fac praznic în fiecare an.

Alt datini mai sunt hramurile care se fac la biserică unde sătenii participă cu mâncare şi băutură. Sunt serviţi cei străini care vin la slujbă.

Folclorul ceremonialurilor

După naştere, orice copil este botezat la biserică. Când se vine de la botez, naşii dau copilul cu lumânarea de la botez aprinsa mamei, zicând: „Poftim de la noi fin şi de la Dumnezeu creştin, pe lumea asta al vostru, pe lumea cealaltă al nostru. ”Apoi se stinge lumânarea în tocul uşii.

La trei zile de la botez se face scălduşca. Apa care se foloseşte pentru baie nu trebuie să fie adăugită, ea trebuie să fie potrivită de naşă numai bună pentru baie. În această apă se pun tot felul de flori, seminţe de plante, cărţi, creioane şi alte lucruri, bani, podoabe. Toate acestea pentru ca finul să fie bogat, deştept,norocos, frumos. Apoi naşa îl suflă cu busuioc şi zahăr în gură, pe subsuori, în nas, peste tot pentru a mirosi frumos când va fi mare.

După scălduşcă urmează cumătria, când naşii primesc şi colacii de botez din partea cumătrilor. La înmânarea colacilor, un vornicel  spune:

„Bună seara, cumătri mari,
Uite că vă-nchină finul dumneavoastră cu cumătrii împreună
Doi colăcei împletiţi,
De sâtă sâtiţi,
Pentru   gura dumneavoastră pregătiţi.
Dar finul dumneavoastră cu cumătrii împreună
De vor trăi, vi le-or mări.
În dosul colăceilor
Ocolaşul mieilor,
În dosul colacilor
Ocolaşul vacilor.
Vă mai închină o fustă de mătase
S-o poarte cumătra pe-afară şi prin casă
O cămaşă din bumbac
S-o poarte cumătrul prin sat.
Poftiţi şi nu bănuiţi.”

Logodna. Se face de obicei acasă la  fată (mireasă) cu ajutorul unui staroste (un om bun de gură). De la băiat (mire) se pleacă cu oameni  la casa miresei. Starostele ajuns aici spune:

- Întrebaţi-ne de ce am venit la dumneavoastră?
Tatăl fetei  spune:
- O să spuneţi dumneavoastră dacă aţi trecut de şapte ani, de ce aţi venit!

Începe starostele: Avem o propunere la dumneavoastră că avem un băiat. Nu ştiu dacă nu dăm greş dar băiatul a vorbit cu fata. Să-i aducem de faţă şi să vedem ce spun. Tinerii sunt întrebaţi dacă se cunosc şi dacă se plac, apoi dau mâna.  

Logon
Informatii