Una dintre cele mai importante staţiuni eneolitice şi neolitice din nord-estul judeţului Neamţ este cea de pe dealul Munteni aflata lânga satul Rauceşti, în dreapta pârâului Sarata. În cele trei campanii de sapaturi efectuate în ultimii 15 ani au fost descoperite şapte locuinţe precucuteniene şi cucuteniene din fazele A, B şi C; faza A-B fiind reprezentata doar prin câteva fragmente sporadice. Inventarul descoperit cuprinde ceramica fragmentata sau întreaga, unelte de piatra sau os, vetre de foc. Ceramica este lucrata din pasta de calitate şi reprezinta castroane şi cupe bitron – conice, îndeosebi. Pe lânga ceramica au fost recoltate câteva statuete antropomorfe foarte interesante. Ultimele depuneri din aşezarea de pe dealul Munteni dateaza din faza finala a epocii bronzului. În acest sens, este bine sa evidenţiem descoperirea unui celt de bronz care face parte din varianta rasariteana a tipului transilvanean.

Epoca bronzului este reprezentata de cultura Noua, dar pe alocuri se simte şi influenţa culturilor Costişa şi Monteoru. Astfel la Trofineşti, Silişte – Ungheni şi Izvoare (Dealul de Sus) – Saveşti au fost gasite fragmente de ceramica cu pasta grosiera de culoare bruna – neagra, precum şi unele unelte de bronz. Epoca fierului este reprezentata sporadic doar la Topliţa – Izvoare. În perioada corespunzatoare provinciei romane – Dacia (sec. II-III e.n.) teritoriul Moldovei de astazi n-a fost provincie romana, dar viaţa a continuat pe aceste meleaguri sub o puternica influenţa romana prin cultura carpica.

O serie de vase şi fragmente de vase din pasta lucrata la roata descoperite la Topliţa – Izvoare şi în Dealul Herlea demonstreaza acest lucru

Deocamdata, prima menţiune (atestare) documentara despre existenţa satelor din comuna se considera, pentru actualul sat Rauceşti a fi 12 martie 1437, când Ilie Voievod daruieşte o moşie unui locuitor român din Bucovina cu numele de Rauce, de unde şi-a luat numele aşezarea de mai târziu formata prin venirea altor locuitori (satul s-a numit Rauce pâna la sfârşitul sec. al XIX-lea ) pâna la „hotarul lui Ravici”, conform DRH, A, Moldova, vol. I, DOC.169. În anul 1711 satul era deja format şi cunoscut. Acest lucru se poate vedea şi din hrisovul întarit de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, prin care „moşia Rauceşti cu clacaşii din sat este donata manastirii Secu”. Actul se afla la Arhivele Statului de la Iaşi. Mai târziu au mai venit şi alţi locuitori din Transilvania, dupa revoluţia lui Horea (1784). Atunci s-au refugiat mulţi ardeleni împânzind teritoriul Moldovei de dincoace de Carpaţi. Parte din ei s-au oprit prin satele de lânga munţi, aşezându-se acolo, parte au ajuns prin aceste locuri, stabilindu-se fie în satul Rauceşti, deja format fie la Brusturi peste dealul Crucii, fie pe panta de nord a actualului sat Oglinzi. Aici se gasea deja o aşezare de robi pe moşia vistiernicului Gh. Roşca, care a cumparat-o în 1646 de la biv logofatul Nistor Batişte, cum se arata într-un document din acea vreme: „am vândut a noastra direapta ocina şi moşia giumatate de sat Oglinzi, ce este în ţinutul Neamţului , din vatra satului şi din câmp”.

De pe dealul Crucii, oamenii priveau spre poienile din paduri unde se zareau lucind, ca nişte oglinzi în bataia soarelui o mulţime de ochiuri statatoare, mai mari sau mai mici (azi aproape disparute). Noii veniţi au numit acele locuri „Oglinzi”, nume ce a ramas şi satului care, cu timpul, chiar printre acele ochiuri de apa. Deosebit de aceasta, în satul Oglinzi, se afla la biserica construita la acea vreme, un clopot pe care este înscris numele locului unde a fost turnat: Blaj. Se mai afla şi o evanghelie tiparita tot la Blaj. Aceste obiecte au fost aduse, de buna seama, de emigranţi.

Pentru actualul sat Oglinzi, conform DRH, A, Moldova, vol. I, DOC 169, se aminteşte ca tot Ilie Voievod daruieşte o moşie lui Ion Tolici pâna la hotarul lui Oglinda (satul s-a numit Oglindeşti pâna în secolul al XVIII-lea).

Satul exista înca înainte de anul 1500. Unele scrieri vechi arata ca în timpul lui Petru Muşat (1376 – 1390) exista localitatea Oglindeşti. Partea de sus (susul) condusa de Oglinda şi Radele condus de Oglindescu.

Domnitorul Petru Muşat trecând în 1378 la un congres cu ţarile de Apus care se ţinea la Braşov, a luat ca reprezentant al Moldovei pe acest Oglinda, care probabil facea parte din sfatul de conducere al Cetaţii Neamţului. Aşa ca în timpul domniilor lui Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, satul Oglinzi trebuia sa fi fost un mare centru strategic şi militar, mai ales ca drumul spre Baia şi Suceava era pe aici aşa cum se cunoaşte şi astazi: de la Cetate – biserica Oglinzi, Dealul Crucii – Brusturi – Baia etc. Istoria arata ca domnitorul Petru Rareş dupa una din bataliile sale din Ardeal (1529) a dat cu hrisov domnesc boierului Ioan Roşca, satul Oglinzi cu tot cu moşie, drept rasplata pentru vitejia acestuia în aceasta lupta, însa sub numele de Oglindeşti.

Pâna în anul 1864 moşia şi satul Oglinzi au fost stapânite aproape doua secole şi ceva de catre Manastirea Neamţ, fapt dovedit de o parte din conace şi grajduri care au ramas pe teritoriul satului dupa secularizare. Este vorba despre Conacul Manastirii Neamţ de la Ţîmpau, moara de pe pârâul Ţîmpau, grajdurile manastirii tot de la Ţîmpau, apoi de alte cladiri de pe lânga biserica – din care una a servit drept primarie sau „Casa stareţiei” cu „Butucul” (loc de osânda pentru locuitorii satului care te miri pentru ce greşeala, erau aduşi şi puşi în „butuc”), şi alta de şcoala, pâna în 1930 când a fost demolata şi apoi s-a ridicat şcoala noua peste drum.

Aşa cum am aratat mai sus, numele satului (Oglindeşti) s-a datorat faptului ca pe teritoriul lui erau mai multe heleşteie (lacuri) ca cele de la Andrei Iacob, Pavel Ţuţuianu, preot Ionica Racheru, Ioan Ghe. Craiu, Vasile T. Racheru, Costache Andrei etc. care aveau peşte pentru gospodariile lor şi a caror apa era atât de limpede încât toate din jur se oglindeau în ele, numele schimbându-se din Oglindeşti în Oglinzii de astazi.

Ca satul Oglinzi a fost aşezat în padure prin poieni, se dovedeşte şi astazi prin faptul ca, chiar în mijlocul lui se vad pâlcuri de padure la: Pârâul lui Pintilie, Râpa la Pavel Sava, padurea la Constantin Todirica şi Petrea Ungureanu cu stejari seculari, dealul Rotarie, Alivanca şi altele.

În 1803, satul Oglinzi avea 89 de familii, iar la 1864 avea 160 de familii , deci în 60 de ani populaţia a sporit foarte puţin datorita greutaţilor mari prin care treceau. Oameni ca Ioan Iftime, Vasile L. Racheru, Gheorghe Paşcu, Vasile D. Craiu povesteau viaţa şi chinurile parinţilor lor de prin 1800-1830, care erau trataţi pe moşiile boierilor mai rau decât animalele.

Satul aparea prin sec. XVII- XVIII- lea ca o înşiruire de bordeie acoperite cu paie. Astfel clacaşul Petrea Pantelimon avea o casa cu o camera şi tinda de lemn, uşa de scânduri neîncheiate, doua ferestre din piele de oaie (hârdasau), în loc de soba avea coş de nuiele scos afara şi şandrama, deşi acest ţaran avea 4 falci de loc primite în 1864, 4 sau 6 boi şi alte animale pe care iarna le ţinea în şopron (o patula de spini şi ceva paie – vai de viaţa acelor animale pe timp de iarna).Nicolaie a Popei avea un bordei cu o camera în care statea cu familia şi cei şase copii. Locuinţe mai mari aveau: Vasile Racheru, Costache Andrei, Gheorghe D. Maxim, Nicolaie Apostoaie. Aceştia aveau casa cu camera, tinda, camara, acoperite cu draniţa, cu ferestrele în canat etc.

Domnul Gheorghe Tanase, autorul celor relatate mai sus, povesteşte ca bunica dumnealui – Catrina Racheriţa îi spusese istoria acestor ani când calugarii Manastirii Neamţ, au fost izgoniţi din sat. Ce nu puteau lua cu ei distrugeau, astfel din cladirile de la Ţîmpau ramânând numai ruine, pe care le-a prins şi autorul însuşi. Amintim dintre clacaşii care au devenit proprietari pe doar câţiva: Vasile Apostoae, Toader Craiu, Vasile Ungureanu, Vasile Gânga, Gheorghe Ţuţuianu, Ilie Dascalu etc. – lista numarând vreo 130 de familii. Întreaga suprafaţa primita prin aceasta împroprietarire a fost de 740 falci (1040 ha de teren) cuprinzând vatra satului, Dealul Crucii, Sarata şi 38 ha pe Brustura pentru biserica. În aceasta suprafaţa a fost şi teren de padure, care a fost defrişata, terenul fiind redat pentru agricultura.

În 1864 comuna Tg. Neamţ era o comuna urbana, doar pentru ca avea mulţi locuitori care se ocupau cu agricultura. Din moşia Oglinzi s-a luat o porţiune de teren cuprinsa între Dealul Crucii, drumul de la faţa Slatinei, pârâul Zaneasca, padurea Cioroiu, Bariera Iaşului, centrul Pometea, biserica Sfinţii Voievozi, şi s-a dat la un numar mare de locuitori din Tg. Neamţ, câte 3,68 ha de teren agricol şi imaşul „Buburuz”. Satului Oglinzi i-a ramas moşia Dealul Rugina, Herlea, Rotaria, moşie care dupa moartea lui Mihalache Gheorghiu, cel care o ţinea în arenda de la Mihail Kogalniceanu, fiind rude, a ţinut-o în arenda Gheorghe Apostoae – primarul comunei din acele timpuri.

În 1895 – 1897 se face o noua împroprietarire prin care se fixeaza lotul de 5 ha (loc de casa, cultura şi paşune). Primesc acum pamânt, cei care nu aveau şi unii fii ai clacaşilor din 1864. Prin aceasta împroprietarire satului Oglinzi nu i-a mai ramas nici un fel de teren disponibil – toata suprafaţa fiind împarţita ţaranilor.

Dupa terminarea primului razboi mondial (1916 – 1921), conform unei noi legi agrare din 1921 s-au împroprietarit numai invalizii de razboi pe moşia Draguseni, iar satului Oglinzi i s-a atribuit islaz din padurile statului prin defrişare dupa cum urmeaza: 100 ha padurea Draganeşti, 50 ha la Balatau, 170 ha la Bondrea, Zaneasca.

Primul plug de fier a aparut în sat în anul 1906, adus fiind de Gheorghe V. Tiron. Pentru unii săteni reprezenta o minune, pentru alţii un lucru „necurat”. Mulţi au început sa-şi cumpere astfel de plug, asociindu-se câte doi-trei sateni. Prin 1908-1909 au aparut în Oglinzi caruţe cu osii de fier (la Ilie V. Craiu, Apostoae Gheorghe).

Din punct de vedere organizatoric şi administrativ, în vechime, satul era condus de un staroste – un fel de primar – localul era pe locul din centrul satului, lânga gradina lui Vasile Ghe. Tanase, astazi locul şcolii. Alţi salariaţi nu erau, decât starostele cu vatajeii, care erau spaima satului prin purtarea lor faţa de oameni. Aici se gasea „butucul” pentru pedeapsa celor care nu respectau zilele de claca şi plata birului (horag, tribut, beibe). „Butucul”era un lemn greu, scobit pentru a merge un picior de om. Nu se putea scapa în nici un mod decât dupa ispravirea pedepsei, sau când se îndura stapânul sa-i dea drumul.

În ceea ce priveşte starea civila evidenţa se ţinea de preotul satului, cel care ştia sa scrie. Naşterile, decesele,casatoriile se treceau într-un registru. Se credea ca nu e obligatoriu acest lucru deoarece mulţi batrâni nu aveau acte de naştere sau de casatorie, chiar din cei nascuţi dupa 1850. În majoritatea cazurilor noii nascuţi purtau numele de familie a mamelor: Ion a Catincai, Vasile a Ioanei, Maria a Zamfirei etc. Numele de familie s-au format dupa 1859 –1864. De divorţuri nu se pomenea fiindca erau cununaţi la biserica, martor fiind tot satul şi preotul.

În ceea ce priveşte armata, nu o facea decât cine voia. Trebuiau militari pentru anumite servicii şi atunci tinerii erau prinşi cu arcanul şi duşi la oaste. Daca tânarul prins avea un mic beteşug (boala) nu era luat la oaste. Este cazul lui Gavril Motfai, care prins cu arcanul şi închis într-o camera la stareţie, pâna sa bage de seama paznicii, el şi-a scos dinţii din faţa cu o piatra şi astfel i-au dat drumul de la oaste. A trait aşa ştirb 80 de ani, râzând singur de isprava lui.
De şcoala nici vorba nu era, în sat ştia carte numai popa. Din cei 200 de capi de familie, la 1859 nici unul nu ştia sa scrie şi sa citeasca. Singurul era Ioan Dascalu Andrei – care o facea pe dascalul la biserica – aduna lumea din sat şi le citea Alexandria şi alte prooroci bisericeşti.

Dupa Unirea din 1859, Cuza a dat mai multe legi (legea învaţamântului, codul penal, legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comunelor, codul civil, împroprietarirea, desfiinţarea iobagiei).

Satul Oglinzi, pâna în 1857 a format comuna cu satul Rauceşti, când ambele sate au fost alipite la comuna Timişeşti. Dupa 1877 ele revin la vechea organizare, la comuna Rauceşti în a carei componenţa intra acum şi satul Aprodu Purice, cu colonişti din comuna Pastraveni – Davideni şi Ţibucani. Organul de conducere al comunei era Consiliul Comunal ajutat de o comisie permanenta (trei consilieri). Ca funcţionari erau: notarul, secretarul, telefonistul, copişti şi personal de paza.

Dupa 1916 – 1920, situaţia ţaranilor s-a mai îmbunataţit. Au început sa lucreze terenul mai bine. Dupa anul 1900 – 1903, Conform Codului civil, art. 1306, posesorii de pamânt îl puteau vinde. Aici au avut de pierdut leneşii şi beţivii care şi-au vândut pamântul, ramânând muritori de foame.

Industrie nu a fost în satul Oglinzi, doar doua mori: una a calugarilor Manastirii Neamţ pe pârâul de la Pavel Ţuţuianu şi alta la Rugina. Satenii din Oglinzi aveau la fiecare 5 – 6 familii râşniţa la care faceau faina.

În sat erau trei pravalii: una la şoseaua Tg. Neamţ – Falticeni, una lânga biserica Oglinzi şi alta în padure la „Coverca” – islazul Lingurari de astazi (acesta era mai mult pentru haiduci). Unii sateni câştigau lucrând în padure şi la o fabrica de cherestea în localitatea Tazlau. Dupa 1859 ministrul Mihail Kogalniceanu a adus în Oglinzi vreo 7 – 8 familii dintre care: Alexandru Daila, Gheorghe Lupu, Tolontan şi alţii care s-au stabilit în poiana de pe Brustura, careia astazi i se spune „Poiana lui Daila”, iar dupa 1864 au primit cate 12 stânjeni de pamânt pe locul Biserica Oglinzi – Carpiniş unde s-au stabilit definitiv, astazi fiind vreo 120 de familii. Se ocupau cu facutul lingurilor, fuselor, coveţilor, de unde şi numele de „Lingurari”. Erau oameni paşnici. În 1895 câţiva dintre ei ca Dumitru Negru, Nicolae Urâtu, Costache Arhir, Vasile Ilie, Petrea Anton au fost împroprietariţi cu 5 ha teren la Rugina, unde s-au stabilit cu casele lor.

În sec. al XVIII- lea a venit în sat o familie Apostoae zis Hapau care s-a stabilit în capatul satului, lânga şoseaua Tg. Neamţ – Falticeni. Prin 1750-1800 de prin parţile Munteniei a venit şi familia Istrate Vasile Moroşanu zis Bota (cioban).